Sīntem

„Se luminase de ziuă. Se luminase, ce mai, de-a binelea. De ziuă, fireşte. Ca şi cum s-ar putea lumina şi de noapte! Sau poate că se poate. De ce să nu se poată. Se poate. Dar de ziuă se luminase. De ziuă de-a binelea. Se luminase fireşte. Īncet, progresiv. Mai īntīi īncepuse să se lumineze, de ziuă. De fapt, īnainte chiar de a īncepe să se luminze de ziuă se luminase aşa, īn principiu cum s-ar spune, adică nu neapărat de ziuă, nimeni n-ar fi putut să spună de ce se luminase pentru că nu era decīt un īnceput. Un īnceput de a se lumina de ziuă, care la rīndul lui trebuie să fi avut un īnceput. Cine ştie de ce, pentru ce. Ulterior īnsă se putea vedea foarte limpede că se luminase de ziuă. Succesiunea de īnceputuri, cīnd mai īntīi īncepuse, īnceuse să se lumineze, īncepuse să se lumineze de ziuă, avusese īn final un succes extraordinar, evident pentru toată lumea, unic şi indubitabil, se luminase deziuă, se luminase de ziuă de-a binelea.”

Terminīnd de imprimat ultimul cuvīnt, tīnărul scriitor privi oarecum mulţumit peste coala de hīrtie, o smulse cu o mişcare hotărītă dintre colţii electrici ai ordinatorului familial, deschise larg fereastra şi, aplecīndu-se peste rama subţire de metal, privi īn stradă. Văzu pietonii. Aceiaşi pe care-i privea īn fiecare dimineaţă. Īi urmări multă vreme concentrat, īncercīnd să-i deosebească, să-i individualizeze. Erau foarte mulţi şi asta era bine.

Īntr-un tīrziu, după ce se asigură că numărul lor crescuse suficient, cercetă īncă o dată coala de hīrtie. „Nici un cuvīnt īn plus” īşi spuse retrăind intensa satisfacţie a creaţiei.

Părăsi apoi fereastra, indroduse hīrtia īntre colţii electrici ai ordinatorului familial şi apăsīnd liniştit pe clape imprimă preţul lucrării, numele său, de fapt pseudonimul literar, şi titlul care īn fiecare zi era acelaşi: „Sīnt”.

Voi scrie despre oameni obişnuiţi, īşi spusese tīnărul scriitor demult, cīnd se apucase de scris. Şi hotărīrea devenise program. Un program pe care-l urmase pas cu pas, deabătut, căutīnd să se depăşească pe sine, să devină īn raport cu propria-i creaţie. Cu timpul, devenise expert īn problemele obişnuite ale oamenilor obişnuiţi. Pīnă īn clipa īn care, ca expert, se trezise făcīnd o mare descoperire, o descoperire, īn felul ei, revoluţionară şi tragică, un capăt de drum care-i anulase fără drept de apel īndelungata strădanie.

Făcīnd sinteza tuturor cunoştinţelor excepţionale dobīndite asupra subiectului său, oamenii obişnuiţi, descoperise atunci cīt de neobişnuit de obişnuiţi erau acei oameni. Asta īnsemnase sfīrşitul şi negarea programului. Idealul său de scriitor suferise cel puţin o gravă fisură. Pentru o clipă se gīndise că nu acela trebuia să fi fost drumul lui. Se gīndise că ar fi fost poate mai bine să fi scris despre oameni neobişnuiţi. Dar gīndul nici nu fusese salvator, nici nu durase. A scrie despre oameni neobişnuiţi īnseamnă de fapt a face eforturi pentru a descoperi cīt de obişnuit de neobişnuiţi sīnt oamenii obişnuiţi. Gīndind astfel īşi dăduse seama că mergīnd pe un drum mersese pe toate.

Īnjură īn sine, cu satisfacţie, cu sete, această amintire şi reveni cu coala de hīrtie la fereastră. Privi din nou īn stradă şi văzu pietonii. Inima reīncepu să-i bată īn piept cu furie.

O bucurie curată, intensă, īi īncălzi tīmplele. Intinse mīna stīngă īn afară şi pipăi cu grijă aerul. Era liniştit deşi adia moale dintr-o parte. Dar era bine orientat, către intersecţie.

Cu mişcări lente, parcă premeditate īndelung, stinse ţigara şi o lăsă să cadă. Se putea conta īncă pe legea atracţiei universale, gravitaţia era şi īn ziua aceea de serviciu.

Mulţumi īn minte marelui Newton şi, īnălţīnd ceremonios mīna dreaptă, dădu drumul lucrării sale perfecte. O clipă īi urmări dansul complicat printre straturile de aer, se convinse că totuşi īnainta īn jos, privi din nou pietonii şi, simţindu-şi sufletul invadat de fericire se smulse. Īnchise fereastra.

Lucrările lui nu aveau numai acelaşi titlu dar şi acelaşi preţ. Chiar dacă nu primise īncă nici un ban. Atīţia şi atīţia scriitori nu cunoscuseră decīt după deces consacrarea. Ori, el era īncă tīnăr. Putea să aştepte. Avea īncredere īn talentul său şi īn pietoni.

Atinse cu un gest tandru conturul rotunjit al ordinatorului familial, dezbrăcă halatul de casă şi se gīndi să intre īn camera de baie. Dar chiar īn clipa aceea ordinatorul īl anunţă că la intrarea īn locuinţă era aşteptat. Un necunoscut, anunţă vocea sintetică. „Un pieton” şopti tīnărul scriitor invadat de emoţie.

Se strădui cīt putu să nu o ia la fugă pe hol. Se opri īn dreptul oglinzii, īşi aranjă părul, se īntoarse şi īnşfăcă la repezeală halatul de casă, apoi īn hol din nou īn dreptul oglinzii īi īncheie cu grijă nasturii.

Deschise uşa. Era īntr-adevăr un necunoscut. Automat observă īn mīna sa una dintre coalele lui de hīrtie iar titlul īi zīmbi parcă prieteneşte. „Sīnt”. „Atīt de repede” īi trecu deodată prin minte. Se strădui totuşi să nu lase emoţia să-i fie citită de către pietonul care-l privea fix cu o expresie chinuită, ba chair cu un fel de modestă admiraţie.

Īncet, pe tăcute, pietonul scoase din buzunar cīteva monede pe care i le numără īn palmă. Plătea. „Plăteşte”, constată uluit tīnărul scriitor simţindu-se ameninţat de beţia succesului. „Pietonul plăteşte”. „Actul de creaţie...”. Sufocat de emoţie primea īn palmă monedele, una cīte una, şi le simţea grele ca plumbul. Rămase o vreme cu mīna īntinsă. Omul din faţa lui era cel puţin tot atīt de emoţionat. Mīna cu care număra banii īi tremura uşor. Se sprijini moale de tocul uşii. Privi īntr-o parte, se mută de pe un picior pe altul, tuşi de cīteva ori apoi de odată īncepu să cīnte. O voce pătrunzătoare, de bas, răsună venind parcă din altă parte. Din alt loc şi din cu totul alt timp. Sunetele scăpate din pieptul omului se repezeau īn toate direcţiile, avide de viaţă, explodau īn realul existenţei ca nişte vietăţi ciudate, intrau īn locuinţa autorului făcīnd să zdrăngăne oalele din bucătărie, lovind şi mīngīind īn acelaşi timp obiectele neīnsufleţite.

Pietonul cīntă astfel, complet subjugat de arta sunetelor timp de cīteva minute. Apoi tăcerea reveni timidă īn locurile din care fusese alungată. „Sīntem”, spuse muzicianul cu un suprem efort şi, după ce primi īnapoi monedele se īnclină cu modestie şi īncepu să coboare cu paşi rari scara către stradă.