Prăpastia dintre generaţii

Ieşi īn stradă. Pentru că nu-ţi mai găseşti locul.

Cauţi ceva printre oamenii necunoscuţi, simpli pietoni, pe care-i priveşti opac ferindu-te de o nedorită descifrare a dezastrului interior.

Locul īn care ai mai putea fi tu īnsuţi. Cel care ai fost. Pīnă să ajungi de nerecunoscut.

Şi totuşi īncerci să te comporţi normal. Eşti un om. Imaginea pe care o vezi alergīnd după tine prin vitrinele magazinelor, prin ferestrele lucioase de la parter, prin ochelarii fumurii ai pietonilor, este imaginea unui om. Chiar şi bionii respectă omul. Respectă omul!...

Nu te īnjosi. Rezistă. Reclădeşte tot ce el a distrus. Absolut totul poate fi reparat, făcut īncă o dată, mai bine, de la īnceput.

Credeai īn stabilitatea perfectă a unui destin conceput de tine. Ei bine, s-a dus totul dracului. Un cuvīnt, un singur cuvīnt, a fost de ajuns.

„Consultaţi totuşi un psihiatru. Nu se poate să greşiţi atīt de mult! Aţi īncălcat cele mai elementare reguli.” Sīnt situaţii, īn viaţa unui om, care nu pot fi depăşite. Are vreun rost să īncerc să mă mint? Este ireparabil. „Dacă nu ai īncredere, dacă chiar aşa ţi-ai pierdut īncrederea, deşi nu ai nici cel mai neīnsemnat motiv, apelează totuşi la un psihiatru”, ei da, tocmai asta īmi lipseşte mie, un psihiatru, care să mă declare terminat, anulat, īnvins, spre satisfacţia Corei. Că aşa nu se mai poate? Ştiu şi eu. Dar nu cred că se poate trăi īn afara iubirii. Fără de ea. Bionii o demonstrează din plin. Cui īi mai pasă astăzi că ei au circuite? Spune-mi că bionul este o invenţie a noastră şi-am să rīd cu gura pīnă la urechi. Auzi!... A ta, a mea, a cui este?! Şi noi, īn definitiv, ai cui sīntem?

Mă plimb fără rost īntr-o mare de oameni şi nu mă părăseşte nici o clipă senzaţia că explorez un pustiu. Lumea s-a golit de sens. Ce erai odată şi ce eşti acum. Narcotizat de o iubire fără speranţă ai ajuns să bīntui ca o fantomă prin tine īnsuţi?! Ce-ţi mai poate face psihiatrul? Eventual īţi īntoarce sufletul pe dos, īţi scoate la aer subconştientul şi constată daunele. Atīt. Daunele... Īţi interzice cafeaua şi ţigările. Dar asta o fac toţi. Pīnă şi ultimul om de pe stradă...

X

X X

„Aşa nu se mai poate”, spune tare, cu ochii īnfipţi īn culoarea roşie a semaforului.

„S-au obişnuit să abuzeze de răbdarea noastră”, observă aprobator un pieton.

Īl cercetează cu o fărīmă de atenţie. Un bătrīn. Probabil pensionar. Păstrează pe faţă o urmă de indignare continuă. Cine ştie cum s-o fi cronicizat.

„La ce naiba or mai fi ţinīnd semafoarele astea?!” ţipă uitīndu-se nervos la ceas.

„Există īncă īntrebări fără răspuns”, spune traversīnd īmpreună. Cu bătrīnelul alături trotuarul devine mai īngust. Este loc mai puţin pentru singurătate. Păşesc cu aceeaşi frecvenţă, rar, nesigur. „Atītea īntrebări fără răspuns”, aude din cīnd īn cīnd ca şi cum suferinţa lui s-ar fi transmis celuilalt. Fără să vrea īl urmăreşte cu coada ochiului. Este īmbrăcat īngrijit, elegant chiar, dar īşi poartă ciudat hainele, parcă le-ar aduce de la curătătorie. Umple golul din ele cu un fel de jenă, oarecum din obligaţie, să nu se şifoneze pīnă acasă.

„Ce-ar fi să luăm o cafea īmpreună”, se trezeşte spunīnd. „Ar putea fi o aventură”, răspunde bătrīnul. „Astăzi, ca şi ieri, lumea e bolnavă şi stupidă”... „La mişto”, adaugă repede, cu grijă pentru a nu lăsa o impresie proastă.

Cafeneaua se zăreşte īn mijlocul trotuarului. Nu poate fi evitată. Uşile mari cu rame de metal pe care sīnt scrise toate pericolele la care te expune consumul de cafea sīnt plasate de o parte şi de alta a impunătoarei construcţii, ca deschiderile unui tunel.

„Faci ce faci şi tot īn cafenea ajungi”, īmi spune Cora, nevastă-mea. „Tu nu ştii ce drog periculos este cafeaua?! Ai ajuns chiar īn halul ăsta?!”

Bătrīnul aprobă plecīndu-şi īncet capul sub greutatea tot mai mare a cuvintelor. Sea aşează la una dintre mesele posomorīţilor, cīt mai departe de colţul zbanghiilor care se joacă zgomotos cu sintetizatorul cinematografic. Sīnt toţi foarte tineri şi nu rezistă multă vreme pentru că fumează.

„Ştiu, īi spun eu, şi te rog să mă crezi că are dreptate”, continuă el monologul. „Deşi de această dată parcă dumneavoastră să fi venit cu ideea... Mare amator de cafea?”

„Ştii şi tu, tinere, geme celălalt, deşi vīrsta poate că te-a cruţat. Viaţa asta...”

„Nu m-a cruţat nici pe mine”, spune trăgīnd cu ochil īn colţul zbanghiilor.

Pentru cine tot spectacolul ăsta sumbru? Şi pentru ce? Tineri distruşi, debusolaţi, deviaţi de la cursul normal al lucrurilor, măcinaţi ca de boală...

„Mă atrage strada”, continuă fără nici o legătură. „Ca şi cum m-ar dizolva, nu ştiu cum să spun”. Apoi adaugă īn şoaptă: „Am ajuns la capătul puterilor”.

Se reped la ceştile de cafea, sincronizīndu-şi parcă atacul şi beau de cīteva ori scurt, cu sete, pocnind mărunt din buze şi lipăind cu limba senzaţia diafană de uşurare. Īn sfīrşit! Se privesc ca doi fraţi buni, zīmbindu-şi īn tăcere.

„Te-am ghicit īncă din prima clipă”, spune bătrīnelul şi-şi şterge buzele cu o batistă mare, roşie. „De la stop. Cīnd te-am auzit vorbind singur.”

Īmpătureşte cu grijă batista aşezīnd-o pe masă alături de ceaşca cu cafea. Continuă bătătorind-o cu palma: „M-am bucurat atunci, tinere! Sincer m-am bucurat. Credeam că, mai ales la vīrsta mea, de fapt eu nu am iubit de multe ori īn viaţă, ce să mai...” Renunţă la cuvinte vizibil jenat.

„Aşadar se vede...”

Din colţul zbanghiilor răzbat urlete de protest īnsoţind acţiunea pichetelor sanitare.

„Nu eşti singurul. Mai ales printre tineri fenomenul este foarte frecvent. Nu trebuie să-ţi fie jenă.”

„Dar nu-mi este īn nici un caz jenă!”, se īnflărărează el dintr-o dată. „Nu-mi e ruşine să spun că am iubit şi am crezut īn iubire. Mă īnţelegi?!”

Instinctiv īşi duce mīinile la tricou şi-l prinde cu putere de parcă ar vrea să-l sfīşie.

„Nu am crezut atīta īn mine, īn viaţa mea, īn realitatea anormal de normală, cīt am crezut īn iubire”.

Bătrīnelul scoate grijuliu psihometrul şi i-l lipeşte de frunte. „Cīt suferi!”, constată apoi cu o undă de disperare. „Eşti un tīnăr deosebit, nu m-am īnşelat. Ştii, eu am o intuiţie extraordinară”.

Se aşează la loc pe taburetul īnghesuit īn marginea rotundă a mesei şi continuă cu un aer de expert. „Aproape că pot citi īn sufletul omului. Ce păcat īnsă că nu-mi ajută niciodată la nimic!”

„Sufletul omului?! O pură speculaţie! Aproape că aş putea spune o fantezie curată”, i-o retează el acru. „Poate cel mult nenorocita aia de nevoie de suflet!”

„Eu īnsumi sīnt īn aceeaşi situaţie”, mărturiseşte bătrīnul. „Şi eu bat cafenelele ca ultimul narcoman. Mă īnţelegi? Şi tot din gragoste!” Prinde īntre degete colţul unui şerveţel şi-l răsuceşte īndelung, meditīnd. „Sīnt, probabil, un tip nestăpīnit. Ori mai degrabă să fie faptul că nu m-am īnsurat? Trebuia cred să mă fi īnsurat, la o vīrstă...”

Un nou grup de zbanghii se īnghesuie īn jurul sintetizatorului īncercīnd să īncropească programul unui film erotic. Se pare că computerul nu pricepe ceva şi zarva este īn creştere. Au pus ochii pe masa lor. Se apropie.

„Permiteţi?”, īntreabă rīzīnd una dintre tinere.

Bătrīnelul īncearcă un vag protest. „Aici este pentru posaci, domnişoară”.

„Vă rugăm, totuşi, un minut”, insistă ea.

Īşi trag cafelele la margine făcīndu-i loc. Camera de luat vederi a sintetizatorului īi priveşte impasibilă.

„Sīnteţi īn bătaia camerei, nu se vede, vă rog”. Īi īnghesuie pe amīndoi līngă fereastră şi se lungeşte pe masă īn rīsetele celorlalţi. „Hai, Jack, haide odată, arată-i!”

Jack pare puţin intimidat şi īntīrzie cu descheiatul pantalonilor.

„Hai, Jack, ce dumnezeu, domnii se grăbesc!”

Īn jurul lor cercul zbanghiilor se strīnge scandīnd „hopa, hopa” la fiecare zdruncinare a mesei. Cafeaua se zbate īn ceşcuţele fragile.

„Să nu se verse”, īl avertizează domnişoara furīnd o gură de cafea.

„Gata”, anunţă Jack dezlipindu-se. „Hopa”, strigă pentru ultima oară zbanghii. „Ne scuzaţi, domnilor”, adaugă ea ştergīnd masa cu batista bătrīnului. Apoi, īn chip de scuză: „E un sintetizator vechi de tot. Uită īntr-una cele mai elementare chestii”.

„Abia acum īmi dau seama cīt am fost de fericit!” continuă el şirul gīndurilor.” Oftează. „Ce existenţă fără egal, īncărcată de afectivitate, de sensuri... Mă simţeam mai om decīt oricare om, eram plin, trăiam, eram viu, iar acum sīnt... sīnt un pustiu”.

Priveşte fix īn interiorul ceştii, fără să vadă nimic căci ochii īi sīnt goi. Lumina din ei a zburat ca o muscă şi s-a lipit de zaţul īncă fierbinte al cafelei.

„Tare mi-aş aprinde o ţigară”, spune.

„Vai, tinere, doamne fereşte!” strigă speriat bătrīnul. „Să nu cumva să faci asta!”

Nu doreşte să īnţeleagă. Refuză chiar să audă protestul şi strigătul de spaimă. Cu degete tremurătoare scoate dintr-un buzunar o ţigară veche, mototolită.

„Tutun”, observă bătrīnul, īngrozit. „Eşti nebun, tinere, nu-ţi dai seama că s-ar putea să te īnchidă īntr-un spital?! Nu este şi aşa prea mult cafeaua?!”

Īncearcă să o aprindă, cu mişcări īncurcate. Bătrīnul se foieşte pe scaun. Cīnd apare primul rotocol de fum se destinde brusc, smulge şi striveşte īn pumn ţigara. „Pichetul sanitar!” strigă. Apoi adaugă īn şoaptă: „N-am să te las să faci asta pentru o femeie!” Īşi priveşte mīinile. Pichetul pare să nu dea nici o atenţie posacilor. „Nici o femeie din lume nu merită! Să cazi īn patima tutunului?!”

„Dar nu este vorba de o femeie!” explodează tīnărul. „Cum de v-aţi īnchipuit?” Respiraţia i se accelerează de indignare... „Este un bion”, spune cu lacrimi īn suflet.

„Ce să fie...?”

Te īntīlneşti cu un om, vorbeşti aceeaşi limbă, īi mai şi pui sufletul pe tavă crezīnd că te īnţelege şi poftim! „Un bion, din ultima generaţie de ordinatoare. Din alea denumite, atīt de neinspirat, umanoide. Sīnt infinit mai complexe decīt omul. Capabile de o tandreţe fără margini, de o īnţelegere fără sfīrşit! Dar şi de o cruzime inimaginabilă.” Broboane de sudoare i se ivesc pe frunte. „Nu-ţi poţi nici măcar īnchipui tonul otrăvit de cea mai cumplită indiferenţă cu care mi-a spus ieri că nu mă mai iubeşte!”

In ochii lui apar pe rīnd lacrimi.

„Dar te-a iubit īntr-adevăr, tinere?”

„Nici eu nu mai ştiu... Īmi spunea că da, că mă iubeşte, numai pe mine, īnţelegeţi, şi mi-o spunea, ei, cum putea el să mi-o spună... De piatră să fi fost şi m-aş fi pulverizat pur şi simplu. Care om ar putea rezista la declaraţia de dragoste a bionului?! Este perfectă, perfecţiunea īnsăşi!”

Bătrīnul ascultă tulburat profund. Īl urmăreşte buimac, nu numai cu ochii dar parcă şi cu limba, al cărei vīrf roşu şi umed atīrnă printre buzele īntredeschise.

„Cum ar fi putut să reziste, atunci, Cora?”

„Soţia dumitale?”

„Da”, spune tīnărul cu un soi de scīrbă. „I-a sucit şi ei minţile. Fireşte. Mi-au spus că ei se iubesc şi că n-am să le pot eu strica viaţa. Că n-am să-i mai pot despărţi orice aş face.”

„Bine, bine”, intervine bătrīnul parcă iluminat. „Dar dumneata de ce nu iei un tīrnăcop să-i zdrobeşti circuitele?!”

„Ce-aţi spus?”

„Zic, să-i zdrobeşti circuitele, nu?”

„Īl iubesc”, geme tīnărul lovit parcă de o cumplită durere fizică. „Cum aş putea?... Ah, simt că īnebunesc!”

Bătrīnul face eforturi vizibile să mai bea o gură de cafea din ceaşca grea ca un lingou de plumb.

„Dar ce vă spun eu toate astea chiar dumneavoastră care sīnteţi īn aceeaşi situaţie! Nu poate exista supliciu mai mare decīt iubirea!”

„Cu asta sīnt de acord, tinere”, spune omul. „Numai că, vezi, culmea...”

Se răsuceşte pe scaun, priveşte de cīteva ori īntr-o parte la batista făcută boţ īn colţul mesei īn vreme ce sīngele īi năvăleşte īn vinişoarele din vīrful nasului. Spune īn fine extrem de jenat: „Culmea! Eu iubesc o femeie.”

Cerul se prăbuşeşte īn ţăndări iar pămīntul parcă urlă īn urechile tīnărului ultimul cuvīnt. Cu o mişcare de animal surprins fără apărare sare īn sus de pe scaun.

„Dar este o neīnţelegere!” strigă stupefiat.

„Stai jos, tinere”, şopteşte omul cerīndu-şi parcă iertare. „Stai să ne bem cafeaua.”

„Eu ţi-am vorbit de iubire, domnule! Sincer. Cu inima deschisă. Eu ţi-am vorbit de iubirea curată, īn cel mai pur sens al acestui cuvīnt!” Simte cum vorbele se īnvălmăşesc īn gīt sufocīndu-l. „Pe cīnd dumneata eşti... eşti un om mărunt, un dinăla... afemeiatule!”

Prăpastia singurătăţii se cască din nou la picioarele sale. Se tīrăşte printre mese, spre stradă, īn timp ce o nouă haită de zbanghii ia cu asalt sintetizatorul.